Toamna

Dimineti, la fel. Sau aproape la fel... Apoi, liniste. A lor si a mea. Si aceeasi imagine, printr-un ciob de sticla...

 Mi-as dori o banca in fata casei. In fiecare dimineata...Si o patura groasa, in dungi si in toate culorile, cu care sa ma incalzesc, sa-mi fie bine. Sa stau si sa privesc dimineata. Cu lumini si umbre. Imi place copacul asta, in doua culori. Cu frunze in nuante de rosu intens, indraznet, lasandu-se rasfatate de razele soarelui, unduindu-se pe rand intr-un mod ciudat, care pe mine ma fascineaza pentru ca imi inspira viata. Ar trebui sa simt asta privind verdele celorlalte, dar nu-i asa...Pentru ca imi par timide, asteptand in umbra, cu teama. Poate tocmai asta e motivul pentru care soarele le prefera pe cele rosii...Pentru dorinta lor de a "trai" frumos, pana la sfarsit. Si le lasa sa se bucure de ultima mangaiere, tarzie. Si par... fericite.

Imi mai place, ca stand asa, sa simt vantul. Pe fata si prin par...Apoi sa ma paraseasca si sa alerge prin frunze uscate, fosnind sa-mi atraga atentia. Si eu sa urmaresc ca intr-un sfarsit de spectacol, vartejul lor. Sa zambesc...

Sa-mi simt mainile calde si obrajii rosii.

O buburuza s-a asezat pe toarta canii...S-a oprit! Si cu ea, s-a facut mai liniste. Simt cum vantul mi s-a asezat  pe umar, soptindu-mi timid: "Imi place aroma ceaiului tau. De scortisoara..." Iar eu imi amintesc de prieteni buni. Si de conversatiile noastre tarzii...

Iubesc, toamna.

Timp

“Fiecare lucru se face la timpul lui”… Timpul prezent. Incurajare sau repros?

Si care timp? Timpul pe care l-am pierdut, pe care il regretam si pentru care am face orice sa-l aducem inapoi? Timpul pe care nu-l gasim decat foarte rar pentru ca suntem prinsi intr-o rutina care ne dicteaza pana si ce sa simtim? Timpul care oricum e prea scurt sa ne mai gandim si la noi, la ce ne place sau la ce ne-ar placea sa facem candva? Timpul care a nascut pasiuni si pe care tot el le-a distrus ulterior cand n-a mai fost la fel? Timpul care ne-a iubit si ne-a rasfatat odata, atat de mult incat ne-a facut sa credem ca suntem stapanii lumii si ca avem puterea de a trece peste orice, inclusiv peste “vreme”? Timpul care ne-a tradat mai tarziu si ne-a aratat ca nu mai poate sta sau ca nu mai are rabdare? Timpul care ne-a fost alaturi cu bune, cu rele, timpul pe care l-am simtit prieten, de care am devenit ulterior dependenti si de la care am inceput sa pretindem mai mult, mai mult, mai mult… in numele unei prietenii de-o viata?

Timpul meu rataceste… Si nu ma simt pedepsita. As fi vrut doar sa ratacim impreuna. Pentru ca am nevoie de el. 

P.S. Imi place... Poate, fara nicio legatura...