Dor

Sunt o sustinatoare a ideii ca iubirea la distanta nu rezista. Si cred in continuare asta ... Dar dorul exista, indiferent de distante. Si poate fi asociat iubirii.
Azi mi s-a facut dor. Dor nebun de parinti, de prieteni, de "departe" ... Dor de "lumea" pe care am lasat-o undeva pe drum, fara s-o uit, stiind ca ma voi intoarce pentru ea, macar din cand in cand ... Nu am pierdut nimic: stiu tot, pentru ca vorbim pe chat si ne si vedem, sa nu ne uitam chipurile si sa ne oferim placerea de a constata ca timpul nu ne-a schimbat.
Insa nici cafeaua, nici pizza si nici chiar berea, nu-ti ofera aceeasi savoare ca altadata, cand te gandesti la ele si le asociezi cu oameni dragi. Aici, cu noi prieteni, traiesti aceeasi bucurie, dar aroma e diferita. Cred ca pot spune ca oamenii au arome aparte, iar eu ii pot savura diferit, ma pot satura de ei sau nu, in functie de cum percep simturile mele aroma respectiva, si mai ales taria ei ... si mi se poate face dor.
Si daca dorul e asociat iubirii, iar mie imi lipsesc aromele, inseamna ca iubesc. De la distanta, altfel ... Iar emotia, e ca a primei intalniri...

O zi

Azi a fost o zi speciala. Pentru parintii mei, care au profitat de inca o zi sa-mi spuna cat de mult ma iubesc si cat de importanta sunt pentru ei. Pentru sotul meu, caruia sunt sigura ca azi i-am lipsit. Pentru baietii mei, care azi mi-au cantat impreuna pentru prima data "Happy Birthday!", strigand "Bravo!" si aplaudandu-se la final pentru prestatie. Pentru prietenii cei care mi-au spus "La multi ani!". Pentru mine, ca m-am simtit coplesita...

Azi am inteles ca timpul se masoara nu numai in ani, ci si in luni si chiar in zile si ca "franturile" astea sunt de fapt tot ceea ce iti ofera timpul. Azi am simtit ca pot sa am amintiri in fata carora pot sa ma bucur si pot sa plang deopotriva. Azi am inteles ca un ramas bun poate fi simtit ca o despartire si ca poate sa doara. Azi am trait si m-am simtit si adult si copil...

Azi, Bogdan a ales flori pentru teachers : "anthurium rosa", in ghivece rotunde, rosii. Am scris pe felicitari cateva randuri, iar el a zis ca vrea sa se semneze singur si sa deseneze "o fata vesela ca a lui, ca stie, ca l-a invatat Miss Dawkins". Eu am ramas surprinsa pentru ca lui nu-i place sa coloreze, dar sa deseneze?!...Si a desenat: un cerc fiind capul, doi ochi mari cu gene lungi, si o gura mare, "ca si zambetul e mare, asa mi-a zis", si parul: linii mici drepte. Restul corpului l-a desenat din linii, fara sa uite sa numere 5 degete la fiecare mana pentru ca avea un scop: in mana a desenat o floare. Si nu a fost suficient: mi-a zis sa scriu eu in engleza "asta sunt eu" si sa arat asta printr-o sageata, ca nu cumva vreo teacher sa nu stie "cine e acolo" sau "sa-l uite".

...ultima zi de nursery pentru Bogdan. A fost trist. Stia ca asa va fi. In curtea scolii, copiii nu mai alergau ca de obicei, ci stateau cuminti, fiecare cu parintele lui, tinand in maini flori si felicitari. Cand usa s-a deschis pentru a intra in sala de clasa, totul a incremenit. Mrs. Rees, incercand un zambet discret, ne-a poftit in clasa. Mrs. Pigott ii astepta pe copii sa-si aleaga numele si sa-l puna apoi in buzunarul Matisse Class. Miss Dawkins era asezata jos, cu picioarele incrucisate incurajand copiii sa se aseze pentru "circle time". Toti au trecut pe rand pe la fiecare si au oferit flori si felicitari, primind in schimb o imbratisare si o puternica strangere de mana. Cu ochii rosii de plans si zambetul blajin, educatoarele lui Bogdan erau perfecte. Si mi-am dat seama ca pentru asta Bogdan le iubeste atat de mult. Si mi s-a umplut sufletul de tristete. Apoi am privit parintii: tacuti, cu privirile in pamant...Mi-am amintit brusc descrierea pe care unii o fac englezilor: "sunt oameni reci, formali". Si nu e deloc asa. Sau poate am eu noroc de oameni buni. Nimeni nu s-a "gatit" special pentru momentul acesta si nimeni nu s-a fardat pentru a nu arata ridicol din pricina lacrimilor. Da, e foarte adevarat: englezii pot sa planga, sincer! Ca si copiii lor... Ca si Bogdan, bineinteles. In incercarea noastra de a-i convinge sa se opreasca, Miss Dawkins ne-a mai dat o lectie: "Let the children cry! Crying and laughing express their feelings and children should know both. They will grow and they will learn to express their feelings better. Just stay with them in those moments to give them courage to do this!"  In loc de explicatii, in asemenea momente este bine sa-ti lasi copilul sa planga...Si astfel, fara cuvinte, sa transmita un mesaj. Unul nepretuit pentru cei carora le este adresat...


Nu intamplator, ieri la nursery, Bogdan a sadit petru prima oara o floare in ghiveci. Mi-a explicat cum a pus pamantul, cum "l-a intepat" cu cutitul si cum a imprastiat semintele. Si-a ales ca floarea lui sa fie alba si nu roz, "ca de fetita". Si a fost foarte mandru. A fost unul dintre ultimele lucruri pe care l-a invatat la nursery. Mi-a spus ca pamantul trebuie udat zilnic, ghiveciul trebuie pus la fereastra sa-l incalzeasca soarele, ca floarea LUI sa creasca. In fiecare dimineata verifica sa vada daca a incoltit ceva. Inca nu pune el apa ca-i e frica sa nu puna prea multa si sa i se inece floarea. Dar stie ca va rasari pana va merge la scoala: asa i-a spus teacher. Li s-a explicat ca fiecare etapa inseamna ceva si ca fiecare arata diferit. Cand floarea va creste, atunci si ei vor fi mai mari si vor intelege ca e timpul pentru un alt pas. O alta "frantura" de timp...


Azi, inainte de ramas bun, Miss Dawkins i-a strans in jurul ei si le-a zis: "Don't forget: aim high, believe in yourselves and smile!" Si copiii au plecat ca de obicei, pregatiti pentru o noua zi ...

Matisse Class

Bogdan a primit loc la Nursery abia din 13 iunie, in sesiunea de dupa-amiaza (12.15-3.15), in Matisse Class. I-am spus ca o sa mearga la gradinita si a fost foarte incantat, mandru chiar...ca o sa aiba "servici", ca tati.

Si totul a inceput cu o perioada de acomodare: joi am fost sa vizitam scoala insotiti de Mrs Gilmore, secretara scolii. Apoi vineri, am stat impreuna la activitatea outdoor. Eu am avut ocazia sa vorbesc cu Miss Dawkins si Mrs Reese, iar Bogdan - sa se joace. Si a fost bine... La un moment dat a disparut. L-am gasit inauntru: isi facuse deja un prieten, pe Josh, cu care se juca la macheta cu dinozauri. Cu greu, l-am luat acasa. A urmat ziua de luni cand a trebuit sa ramana si fara mine. Nu a mai fost la fel de vesel. A fost tacut tot drumul pana la scoala. "E firesc sa ai emotii", i-am zis, "dar trebuie sa crezi ca va fi bine si cu siguranta, asa va fi!". "Trebuie sa mergi sa inveti engleza, o sa te distrezi de minune, o sa-ti faci prieteni!". "Si o sa stiu engleza mai bine ca tati?". "Da", i-am spus, "mult mai bine". Si am ajuns putin mai devreme. Copiii se jucau in curte, parintii asteptau frumos la rand. sa fie poftiti in clasa.
Am trait atunci un sentiment frumos. Cativa parinti s-au intors si m-au salutat zambind. Si imediat l-au salutat pe Bogdan, intrebandu-l cum il cheama. Si Shawn, prietena lui filipineza, l-a luat de mana si s-au dus impreuna la tobogan. O mamica a venit spre mine si mi-a zis: "Hi! You must be Bogdan's mom. I'm Carla, Jake's mom. Jake told me that he will have a new colegue. They played together on Friday, did you know that?"  Nu stiam, dar m-am bucurat. Si m-am simtit importanta. Iar pentru asta, ii multumesc... Apoi i-am cunoscut pe rand pe mama lui Gabe, pe Diane, mama lui Jett, pe Lisa, mama lui Anabel, pe tatal lui Shawn, pe Niti, mama lui Kanak, pe parintii lui Rafael...E uimitor ce simti cand oamenii sunt altfel ... E uimitor sa privesti in jurul tau si sa simti ca ceea ce vezi iti umple sufletul. Cand eram copil, in scoala ni se vorbea de 1 Iunie, asa-numita Zi Internationala a Copilului. Si an de an, ni se prezenta o imagine cu copii din toate natiile, asezati in cerc, tinandu-se de maini si razand. Privind copiii cum se joaca, mi-am zis ca imaginea aceea e reala (ulterior am aflat si ca in scoala se vorbesc 17 limbi).
Usa s-a deschis si am fost poftiti inauntru. Bogdan avea deja inscriptionat numele si asociat unui vapor. Si i-a placut ... Apoi a privit in jur si m-a intrebat ce nume este in dreptul fiecarui desen. Asa a facut "cunostinta" cu toti colegii lui. Aici, copiii isi fac singuri prezenta: inainte de a intra in sala de clasa, isi aleg numele dintre celelalte si il introduc apoi in buzunarul pe care scrie Matisse Class. Bineinteles, nu inainte de a fi rasplatiti cu cuvintele magice: "Well done!" Apoi zambesc si merg sa-si aleaga locurile pentru "circle time". Shawn l-a asteptat pe Bogdan, l-a luat de mana si s-au asezat. Rafael care statea langa Bogdan, i-a zis: "You can be my best friend if you want". Atunci Miss Dawkins, cu o voce calda i-a spus: "Here we don't have best friends because we are friends together". In momentul acela am avut un sentiment de usurare pentru ca am inteles ca Bogdan e pe maini bune,ca are colegi minunati, educati ca intotdeauna e loc pentru un nou prieten. A fost prima lectie importanta pe care am primit-o amandoi. Si pe care cu singuranta, am si invatat-o...E un sentiment aparte sa vezi cum copilul tau renunta nesigur la mana ta, pe care cu foarte putin timp inainte o stragea cu putere...Se  departeaza zambind, dar privind inapoi si accepta sa fie condus de alte maini, necunoscute lui, spre o lume "altfel", in care pana si limbajul e diferit, lume in care are incredere, stiind ca toti ii vor deveni, cu siguranta, prieteni. 


Saptamana trecuta, Bogdan m-a intampinat mandru, cu zambetul pe buze si mi-a inmanat un plic. L-am deschis si i-am vazut scris numele. Am citit totul pe nerasuflate:


"Bogdan has settled well into our Nursery Class after only two weeks! He is now willing to join in with registration and circle time and is beginning to try a range of activities in the classroom and outdoors. Bogdan enjoys participating in mathematical activities. His visual discrimination and memory are good. He can find matching pairs of pictures on dominoes games and counts in English to at least 10. He can also name the tringle, circle, square and rectangle shape. Bogdan thoroughly enjoyed playing the part of a bear in our Sharing assembly and is confident at moving in different directions in P.E.
We send our best wishes to Bogdan for the transition to his new school in September 2011.              
                      Class Teacher: Rebecca Dawkins"


L-am mai citit o data... Si inca o data. L-am luat pe Bogdan in brate si l-am strans cu putere. Apoi l-am sarutat pe frunte, in semn de multumire. Copilul meu m-a facut inca o data fericita. Si mandra....         

Iubirea din copilarie

Sanni e prima prietena pe care Bogdan si-a facut-o aici, in Cambridge. E din Oulu, Finlanda. Este o fetita extrem de frumoasa, blonda, cu fata alba, curata, cu ochi mari, rotunzi, de o culoare unica: un verde cum n-am mai vazut (cel putin mie asa mi se pare). Este tot timpul vesela, jucausa, vorbareata si are tot timpul o jucarie de plus in mana. Iar Bogdan o iubeste….

Shawn e primul copil care l-a intampinat pe Bogdan in prima zi de nursery. E din Filipine. E o fetita frumoasa, creola, cu parul negru, lung si drept si poarta ochelari. Vine intotdeuna imbracata in uniforma completa. Este foarte seriosa. Ii las tinandu-se de mana si ii gasesc la fel. Si Bogdan o iubeste….

Anabel e tot o colega de nursery, blonda, cu parul lung, intotdeuna impletit, prins intr-o codita. E prima “british girlfriend”. Plange foarte des caci asa "ii e felul", mi-a zis Lisa, mama ei. Iar Bogdan o iubeste….

Azi am ajuns la nursery la ora obisnuita. In fata noastra, asteptand, era Anabel. Fara sa spuna "Hi", Anabel a zambit. Atat… Atunci Bogdan mi-a zis: “Mami, Anabel nu ma mai iubeste!” si a zambit rusinat, uitandu-se la ea. Eu am intrebat: “De ce crezi asta?" "Pentru ca acum il iubeste pe Diego”. Si am intrat… Asezati in cerc, copiii isi alesesera locurile langa colegii preferati. Bogdan s-a uitat in jur si ales sa stea langa Anabel, care l-a prins de mana. Dupa putin timp, a venit si Shawn… Bogdan s-a ridicat si a luat-o de mana. Impreuna s-au asezat langa Anabel. Eu i-am privit cu mare drag. Erau minunati: stateau jos, cu picioarele incrucisate, tinandu-se de manute. Abia atunci am observat: Anabel il tinea de mana si pe Diego. Si toti erau multumiti, veseli si linistiti.

Venind spre casa, am incercat sa deslusesc sensul cuvintelor lui Bogdan. Ce inseamna iubirea pentru el? Frumusete, stabilitate, siguranta si mai presus de toate, prietenie… Inseamna sa te rusinezi, dar sa-ti pastrezi zambetul pe buze. Si am mai inteles ceva: iubirea nu se imparte. Daca Anabel il tine si pe Diego de mana si se joaca si cu el, inseamna ca nu-l mai iubeste pe Bogdan, iar el stie, poate chiar simte…. Dar nu e trist, pentru ca ii zambeste in continuare rusinat, cand ea il priveste. Asta pentru ca o are inca pe Shawn, pe care oricum o prefera sau poate din cauza ca pe Anabel nu a iubit-o niciodata suficient. Cand era mai mic, avea propria definitie a iubirii: a iubi inseamna sa fii bun si frumos. Acum inseamna putin mai mult...

Tudor zice: "Mami vreau sa te iubesc!", asta insemnand ca vrea sa ma imbratiseze, sa ma mangaie si sa ma pupe. Tudor o iubeste pe Eevi, sora lui Sanni, pentru ca e cuminte. Si se intristeaza daca Bogdan vrea sa se joace cu ea pentru ca nu vrea sa o imparta cu nimeni. Pentru el, iubirea inseamna tandrete, cumintenie si poate, posesie.

In fiecare seara inainte de culcare, Bogdan ma intreaba: "Mami, ma iubesti?" Pana azi credeam ca e felul lui de a se asigura ca l-am iertat pentru ca m-a suparat in timpul zilei. Dar azi ma gandesc ca de fapt nu vrea decat sa fie sigur ca raman in continuare prietena lui, ca o sa fiu tot timpul langa el si ca nu o sa impart iubirea pentru el cu nimeni.

Candva i-am spus ca iubirea se simte. Dintr-o alta perspectiva, azi am inteles ca iubirea se spune, se arata si se simte. Azi am inteles ca, pentru copiii mei, sentimentele pot fi ciudate, pentru ca se schimba si se simt diferit….

In trairile lor contradictorii, exprimate si neexprimate, un singur lucru va ramane constant: iubirea mea neconditionata...

Cherry Hinton

Acum, este "locul" meu si al familiei mele. Daca ar fi sa ma gandesc la Bucuresti, este un fel de Pipera zilelor noastre. Ca si concept, bineinteles….Si cine nu si-ar dori sa locuiasca in Pipera?!  De fapt e un fost village, inghitit de Cambridge de-a lungul timpului. Deci se poate spune ca locuiesc la tara. Si imi place, chiar foarte tare. Nu-mi place dimineata, cand se lumineaza de ziua prea devreme pentru o dimineata asa cum o stiam eu dintotdeauna si as mai dormi putin, in cantecul pasarelelor....In rest, imi place. Strazile sunt mici, intortocheate. Majoritatea sunt "... Way" sau "... Close". Importante sunt "... Road", si bineinteles ca exista si cea mai importanta: "High Street". Casele par identice, dar fiecare e in felul ei, altfel. Si totusi, “ca incepator” trebuie sa ai grija sa nu te ratacesti. In jur e liniste. Poate mult prea liniste. Si multa verdeata. Unii au gard "viu" in jurul casei, iarba e proaspat tunsa, florile sadite cu grija sau agatate la intrare: "Welcome"! Cel mai mult imi place una de la casa vecina - e superba, de un rosu intens, bogata...

De cate ori o vad, imi spun ca o sa o fur. De aia nu mi-am luat eu nicio floare agatatoare: ca numai ea imi place si ca ea nu gasesc. Si asta e un lucru care ma face nefericita si putin invidioasa!

Totusi, m-am obisnuit aici, cu dimineti mult prea devreme, cu nopti mult prea tarzii. Daca ar fi sa am casa mea aici, Cherry Hinton ar fi prima optiune. Acum nu mi-as dori sa locuiesc in alta parte. Imi plac ciresii in floare, imi plac ciresele cand se coc si imi place pana atunci sa-mi fie pofta asteptand sa se coaca…
In apropiere e un aeroport pentru elicoptere si avioane de mici dimensiuni. Si ce copil nu e fascinat sa le priveasca?! Nu exista unul pe care copiii mei sa nu-l urmareasca pana cand se pierde in zare. Isi tin rasuflarea si momentul e nepretuit. Si de fiecare data sunt la fel de uimiti si fericiti: "Mami, uite un elicopter!" sau "Mami, uite un avion!" La inceput, nu le deosebeau foarte bine (mai ales Tudor). 

Imi amintesc primele zile aici: plimbarile cu baietii mei in parcul de langa casa si primul "Morning" primit cu zambetul pe buze. Intr-o lume complet straina, nu m-am mai simtit stinghera. Nu cunosteam pe nimeni, dar de fapt, ii puteam cunoaste pe toti.

Un simplu salut spus cu zambetul pe buze poate fi o mana intinsa, un inceput de prietenie… Copiii mei si-au facut prieteni, invatand sa spuna "Hello" si au invatat sa si-i pastreze, spunand "Thank you".... Si deosebesc un avion de un elicopter. Fac astea zilnic, fara greseala. Intotdeauna cu zambetul pe buze....

Acasa

Pentru multi dintre noi acasa e locul unde ne-am nascut. Pentru altii insa e locul unde traiesc. Si toti au dreptate. Eu cred ca acasa e acolo unde simti asta, unde ai familia si unde traiesti frumos. Pana acum scurt timp, era simplu sa stiu unde e acasa pentru mine. Dar azi, acasa e mai complex. Tudor intreaba: "Mergem acasa la mami in Anglia sau acasa la mami in Romania?” Pentru el, acasa e cu mami. Si poate fi si in locuri diferite, asta a invatat de curand... Bogdan intreaba: "Mami, noi de ce avem doua case? Pentru ca suntem bogati?" "Nu, ii raspund. Pentru ca suntem, poate, putin mai norocosi". Cand esti intr-una dintre "case", iti lipseste cealalta. Aici spunem de foarte multe ori ca ne simtim ca acasa. Dar ne lipsesc micii, carnatii si oamenii dragi. Si atunci acasa devine si lista de prieteni de pe Facebook. Cand suntem in cealalta "casa", ne lipseste tot ce e aici si nu gasim acolo. E greu sa alegi unde iti place mai mult pentru ca te simti ca acasa in amandoua. Aici cel mai mult imi lipsesc parintii. Si copiilor mei, bunicii, care ocupa un loc special in sufletele lor. Pana la urma, acasa nu-i copilaria?! 

Cambridge

Este orasul despre care fiecare a auzit cate ceva. Intamplator, e orasul in care locuiesc acum. Orasul asta nu se poate sa nu-l "simti": emana viata, tinerete...Imi place sa merg cu autobuzul si nu oricum: vreau sa stau sus, sa privesc totul dintr-o pozitie "superioara". In rasetele neobosite ale baietilor mei, sub privirile blande ale unor batrani care ii aproba complice pentru "spectacolul" oferit, lumea e frumoasa. Strazile inguste, casele ingrijite, oamenii par mici, "colorati", fara a se grabi in vreo directie. In Cambridge imi place cerul, incredibil de albastru si incredibil de aproape cand privesti in sus. Centru orasului e mic, dar lumea e la fel. Imi place sa ma plimb printre oameni diferiti, cu ganduri diferite, cu civilizatii diferite: ma simt ca si cum as fi la intersectia tuturor "lumilor". Tinerii se imbraca "ciudat", in sensul bun al cuvantului. Esti ca intr-o parada "casual" a unui designer care inca nu si-a definitivat stilul. Imi place! Rareori ii vezi pe o banca in parc, ei preferand sa stea pe iarba, bucurandu-se pe compania prietenilor, de ciripitul pasarelelor si de o bere buna, rece. Oamenii mai in varsta sunt mai eleganti, imbracati in stil englezesc, sunt sobri, dar blanzi si asta le citesti in privire. Si nimeni nu se grabeste... Nici macar cei care au copii. Eu recunosc ca sunt temperamentala si tot timpul ma grabesc. Ma agit, ma enervez, ma uit la ceas... Ei nu au ceasuri pentru a se grabi, ci pentru a sti ca se apropie timpul. Da, asta cred...
Imi amintesc prima zi cand am ajuns in Anglia. Am aterizat la Londra si baietii au adormit imediat ce ne-am urcat in taxi. Exact cand am intrat in Cambridge s-au trezit si le-am spus ca aproape am ajuns "acasa". Au privit curiosi pe geam.... Era seara. Tudor a exclamat la un moment dat: "Copaci!" Si noi am ras. Apoi a tot repetat cuvantul, ca intr-un cantecel. Acum, de cate ori ne plimbam prin Cambridge sau prin imprejurimi, baietii mei privesc la fel de uimiti pe geam si spun mai mult: "Copaci ... cu frunze!" Ca intr-un cantecel... Iar noi zambim. Sa fie oare suficient pentru un inceput frumos?!

Despre...

Despre experiente, amintiri, sentimente. Despre interioare si exterioare. Despre aici si acolo.  Despre ce am, despre ce-mi mai doresc... Nimic special, iesit din comun.

Unii vor spune ca un blog e o fita... Ei, da! Cred ca e momentul sa fiu fitoasa.

...eu, aceeasi pe care o cunoasteti bine sau poate, pe care nu o cunoasteti deloc. Si cam atat.