Cherry Hinton

Acum, este "locul" meu si al familiei mele. Daca ar fi sa ma gandesc la Bucuresti, este un fel de Pipera zilelor noastre. Ca si concept, bineinteles….Si cine nu si-ar dori sa locuiasca in Pipera?!  De fapt e un fost village, inghitit de Cambridge de-a lungul timpului. Deci se poate spune ca locuiesc la tara. Si imi place, chiar foarte tare. Nu-mi place dimineata, cand se lumineaza de ziua prea devreme pentru o dimineata asa cum o stiam eu dintotdeauna si as mai dormi putin, in cantecul pasarelelor....In rest, imi place. Strazile sunt mici, intortocheate. Majoritatea sunt "... Way" sau "... Close". Importante sunt "... Road", si bineinteles ca exista si cea mai importanta: "High Street". Casele par identice, dar fiecare e in felul ei, altfel. Si totusi, “ca incepator” trebuie sa ai grija sa nu te ratacesti. In jur e liniste. Poate mult prea liniste. Si multa verdeata. Unii au gard "viu" in jurul casei, iarba e proaspat tunsa, florile sadite cu grija sau agatate la intrare: "Welcome"! Cel mai mult imi place una de la casa vecina - e superba, de un rosu intens, bogata...

De cate ori o vad, imi spun ca o sa o fur. De aia nu mi-am luat eu nicio floare agatatoare: ca numai ea imi place si ca ea nu gasesc. Si asta e un lucru care ma face nefericita si putin invidioasa!

Totusi, m-am obisnuit aici, cu dimineti mult prea devreme, cu nopti mult prea tarzii. Daca ar fi sa am casa mea aici, Cherry Hinton ar fi prima optiune. Acum nu mi-as dori sa locuiesc in alta parte. Imi plac ciresii in floare, imi plac ciresele cand se coc si imi place pana atunci sa-mi fie pofta asteptand sa se coaca…
In apropiere e un aeroport pentru elicoptere si avioane de mici dimensiuni. Si ce copil nu e fascinat sa le priveasca?! Nu exista unul pe care copiii mei sa nu-l urmareasca pana cand se pierde in zare. Isi tin rasuflarea si momentul e nepretuit. Si de fiecare data sunt la fel de uimiti si fericiti: "Mami, uite un elicopter!" sau "Mami, uite un avion!" La inceput, nu le deosebeau foarte bine (mai ales Tudor). 

Imi amintesc primele zile aici: plimbarile cu baietii mei in parcul de langa casa si primul "Morning" primit cu zambetul pe buze. Intr-o lume complet straina, nu m-am mai simtit stinghera. Nu cunosteam pe nimeni, dar de fapt, ii puteam cunoaste pe toti.

Un simplu salut spus cu zambetul pe buze poate fi o mana intinsa, un inceput de prietenie… Copiii mei si-au facut prieteni, invatand sa spuna "Hello" si au invatat sa si-i pastreze, spunand "Thank you".... Si deosebesc un avion de un elicopter. Fac astea zilnic, fara greseala. Intotdeauna cu zambetul pe buze....