Cambridge

Este orasul despre care fiecare a auzit cate ceva. Intamplator, e orasul in care locuiesc acum. Orasul asta nu se poate sa nu-l "simti": emana viata, tinerete...Imi place sa merg cu autobuzul si nu oricum: vreau sa stau sus, sa privesc totul dintr-o pozitie "superioara". In rasetele neobosite ale baietilor mei, sub privirile blande ale unor batrani care ii aproba complice pentru "spectacolul" oferit, lumea e frumoasa. Strazile inguste, casele ingrijite, oamenii par mici, "colorati", fara a se grabi in vreo directie. In Cambridge imi place cerul, incredibil de albastru si incredibil de aproape cand privesti in sus. Centru orasului e mic, dar lumea e la fel. Imi place sa ma plimb printre oameni diferiti, cu ganduri diferite, cu civilizatii diferite: ma simt ca si cum as fi la intersectia tuturor "lumilor". Tinerii se imbraca "ciudat", in sensul bun al cuvantului. Esti ca intr-o parada "casual" a unui designer care inca nu si-a definitivat stilul. Imi place! Rareori ii vezi pe o banca in parc, ei preferand sa stea pe iarba, bucurandu-se pe compania prietenilor, de ciripitul pasarelelor si de o bere buna, rece. Oamenii mai in varsta sunt mai eleganti, imbracati in stil englezesc, sunt sobri, dar blanzi si asta le citesti in privire. Si nimeni nu se grabeste... Nici macar cei care au copii. Eu recunosc ca sunt temperamentala si tot timpul ma grabesc. Ma agit, ma enervez, ma uit la ceas... Ei nu au ceasuri pentru a se grabi, ci pentru a sti ca se apropie timpul. Da, asta cred...
Imi amintesc prima zi cand am ajuns in Anglia. Am aterizat la Londra si baietii au adormit imediat ce ne-am urcat in taxi. Exact cand am intrat in Cambridge s-au trezit si le-am spus ca aproape am ajuns "acasa". Au privit curiosi pe geam.... Era seara. Tudor a exclamat la un moment dat: "Copaci!" Si noi am ras. Apoi a tot repetat cuvantul, ca intr-un cantecel. Acum, de cate ori ne plimbam prin Cambridge sau prin imprejurimi, baietii mei privesc la fel de uimiti pe geam si spun mai mult: "Copaci ... cu frunze!" Ca intr-un cantecel... Iar noi zambim. Sa fie oare suficient pentru un inceput frumos?!