Toamna

Dimineti, la fel. Sau aproape la fel... Apoi, liniste. A lor si a mea. Si aceeasi imagine, printr-un ciob de sticla...

 Mi-as dori o banca in fata casei. In fiecare dimineata...Si o patura groasa, in dungi si in toate culorile, cu care sa ma incalzesc, sa-mi fie bine. Sa stau si sa privesc dimineata. Cu lumini si umbre. Imi place copacul asta, in doua culori. Cu frunze in nuante de rosu intens, indraznet, lasandu-se rasfatate de razele soarelui, unduindu-se pe rand intr-un mod ciudat, care pe mine ma fascineaza pentru ca imi inspira viata. Ar trebui sa simt asta privind verdele celorlalte, dar nu-i asa...Pentru ca imi par timide, asteptand in umbra, cu teama. Poate tocmai asta e motivul pentru care soarele le prefera pe cele rosii...Pentru dorinta lor de a "trai" frumos, pana la sfarsit. Si le lasa sa se bucure de ultima mangaiere, tarzie. Si par... fericite.

Imi mai place, ca stand asa, sa simt vantul. Pe fata si prin par...Apoi sa ma paraseasca si sa alerge prin frunze uscate, fosnind sa-mi atraga atentia. Si eu sa urmaresc ca intr-un sfarsit de spectacol, vartejul lor. Sa zambesc...

Sa-mi simt mainile calde si obrajii rosii.

O buburuza s-a asezat pe toarta canii...S-a oprit! Si cu ea, s-a facut mai liniste. Simt cum vantul mi s-a asezat  pe umar, soptindu-mi timid: "Imi place aroma ceaiului tau. De scortisoara..." Iar eu imi amintesc de prieteni buni. Si de conversatiile noastre tarzii...

Iubesc, toamna.