Tuesday 30 August 2011

As vrea...

Imi place sa stau la terasa din strada si sa-mi savurez cafeaua. Imi place sa privesc si sa simt freamatul din jurul meu. Imi place apoi sa umblu pe strazi si sa ma bucur de tot...

Asteptandu-si probabil ceaiul, ieri, mi-au atras atentia doi oameni in varsta, care stateau la o masa, in restaurant. Pentru ca s-au uitat intr-un mod cu totul special la copiii mei. Ea, cu parul complet alb, cu bucle mari, cu taior bej. El, cu parul carunt, purtand ochelari, in costum asortat... M-au impresionat prin blandetea care li se citea in priviri, prin zambetul cald care le lumina fata, prin bunatatea pe care o emanau....

Dintr-o data mi-am amintit de bunicii mei. Poate pentru ca nu m-am mai gandit de mult timp... Poate pentru ca am simtit ceva ce n-am mai simtit de cand i-am pierdut si mi s-a facut cumplit de dor de ei.

Sunt un copil crescut la tara. Am avut o copilarie fericita: am umblat desculta pe ulitele satului, am mancat fructe si legume nespalate, "sterse" pe tricou, mi-am rupt genunchii cazand, dar invatand sa merg pe bicicleta. Am invatat sa arunc cu piatra cat mai departe si sa trag cu prastia. Am mers cu caruta la camp si am mancat mamaliga cu ceapa si jumari. Am participat la culesul viilor, la noi si la alti vecini, ca asa e la tara: toti se ajuta intre ei! Am dat strugurii prin zdrobitor si am baut cel mai gustos must care a existat vreodata. Imi amintesc seara tarziu, cand faceam focul in strada si coceam porumb, cand povesteam, spuneam bancuri sau ne jucam "Filne, fete, flori sau baieti" (cateoadata, pentru a fi mai palpitant, adaugam si "melodii sau cantareti"). Ce vremuri! 
Bunicul meu a disparut brusc... Bunica mea, dupa o lunga si grea suferinta. Dar blanzi si cu aceeasi ochi jucand in lacrimi de fiecare data cand ma priveau. Nu-mi amintesc cand i-am imbratisat ultima oara, dar si acum simt caldura imbratisarii lor... Si mainile aspre de munca. Si obrajii ridati... Si simt mirosul parului lor alb, de un alb atat de curat, semn ca timpul a trecut pe acolo si le-a prins manunchi, anii ... Pe care ii voi iubi, amintindu-mi.
Cand ai atatea amintiri nu inseamna ca ai imbatranit, ci ca esti doar mai bogat.

Doamna isi indreptase scaunul in asa fel incat sa-i poata urmari mai bine pe baietii mei. Deja incepusera sa-si faca semne si zambeau. Ca intr-o prietenie de-o viata. Iar eu nu ma puteam abtine sa nu-i admir margareta prinsa discret la taior. Mi se parea atat de frumoasa!.. Domnul m-a aprobat, complice.

As vrea... As vrea sa imbatranesc zambind.









3 comments:

  1. Nimeni nu o face, adica nimeni nu imbatraneste zambind. Dar cei mai intelepti gasesc momente in care sa uite de nemultimirile lor si in care se pot bucura de ce le ofera lumea. Acei batrani ti-au oferit un cadou pretios.

    ReplyDelete
  2. Eu cred ca nu e imposibil sa imbatranesti zambind. Insa momentul in care constati ca ai imbatranit, poate fi trist. Si da, acei batrani mi-au oferit un sentiment placut, usor dulce-amar.

    ReplyDelete
  3. Si eu cred ca este posibil sa imbatranim zambind. Totul tine de acceptarea starii firesti a lucrurilor. Daca ne vom inversuna sa fim ceea ce nu mai putem fi, atunci da: ne vom lovi de mari greutati pe masura ca trece vremea. Dar daca vom incerca sa extragem frumosul din orice etapa a vietii, cred ca suntem capabili a capata si a mentine acea seninatate pe care ai vazut-o la bunicii tai, Moni.

    ReplyDelete